jurnalul unui bolnav.
cred ca mi place fereastra asta de la care se vede tot orasul. orasul de dincolo de fereastra asta. plin de microbi, dar si plin de viata. cred ca mi place asistenta asta care mi face toate poftele si e intelegatoare. sau doar obisnuita cu nebunii…dar nu pot sta aici. trebuie sa traiesc. maine plec. maine. intotdeauna zic maine. dar maine chiar plec. sau…incep sa plec. ma voi desprinde cu fiecare particica din mine de locul asta. pe rand. gandul deja a plecat de aici de mult timp, s a dus departe. deci gata! mi am facut bagajele. doar curaj imi mai trebuie. sa ies.
Dimineata.
Asistenta ? Nu. Ci un doctor…oarecum ciudat…cu masca aia alba care ascundea toata fata…nu-i statea deloc bine imbracat asa. Something’s fishy…whatever. Totu’ pana cand zice ca e timpul.Aaa…da…care timp ?…care…timp ? “Cum care timp. E momentul in care trebuie sa te operam…starea ta se agraveaza si nu putem sa riscam.” Dar cum …operatie ? Nu se poate trata ? “Din pacate nu…ne pare foarte rau.” Works for me. E bine ca scap odata. Dar era din ce in ce mai ciudat. Mi se pare mie sau incepe sa ma plimbe cu patul… :-s. “Nu-ti face griji. O sa ajungem in sala de operatii in cateva minute, e la etajul 2″. Mda…sper…Intram intr-un lift.Da…lift.Era mai mare.Era chiar perfect. Incapea si el si patu.
Avand in vedere ca nu eram chiar asa de buolnava incat sa nu stiu pe ce lume sunt…mi-am dat seama ca liftu’ cobora…deci…la parter,pentru ca eu stateam la etajul 1. Imi datora niste explicatii. Dar…nu a zis nimic, ci si-a dat masca aia imaculata de doctor si si-a scos halatu’ (tot de doctor,evident), m-a luat de mana am plecat nevazuti din lumea aia…
~ asta e o potentiala ultima fila din jurnalul asta…