Lull.

Nu cred ca trebuie considerat o slabiciune sau o manifestare de tristete impulsul de a plange brusc, fara un motiv pe care sa l poti individualiza, doar pentru ca simti ca asa vei elibera poate din tensiunea acumulata in sangele care ti circula prin creier. Si, poate, in timp ce simti cum iti curg lacrimile pe fata usor incordata, te vei curata treptat de ganduri si de judecati, de concepte si prejudecati, de retete si etichete, de haine si cuvinte, in speranta ca asa te vei gasi pe tine, persoana pe care o cunosti dar nu mai reusesti sa o exprimi. Usor, muschii fetei se vor relaxa si vei putea afisa linistit zambetul ala tamp si sanatos pe care doar la un copil il mai poti vedea. Atunci vei incerca sa deschizi gura si, dupa ce vei inspira adanc si ti vei musca buza, vei reusi sa spui ceva esential, ceva adevarat, ceva din adancul sufletului tau.

Hai sa mai fim putin cumplit de subiectivi

Daaaa ma, caut o iubire ideala, atat de idioata sunt. Dar nu asta e problema; problema e ca organismul meu pare sa nu accepte nici un fel de compromis. si cand spun organism , ma refer la creierul meu, cu toate rotitele si activitatea lui complet independenta de parerile mele umile, de om sensibil si in nevoie de afectiune. El, cu puterea lui nemarginita, pare sa mi coordoneze toate miscarile impotriva oricarui contact uman cat de putin intim, atata vreme cat persoana cu care se vrea legat contactul nu e ceea ce cu greu reusesc sa definesc ca ideala. Tot mai des, mainile mi se opresc inainte de a mangaia, fata mea se retrage inainte de a fi atinsa, stomacul meu refuza sa primeasca fluturi in cavitatea lu incapatoare; orice cuvinte care ar sugera afectiune sincera mi se opresc mereu in gat, desi imaginatia o ia mult inainte, pe cai cat se poate de incarcate hormonal. Sigur, exista frica de esec, exista situatiile jenante, exista emotia, exista lipsa de reciprocitate din partea celui aflat dinainte, dar nimic nu poate explica pe deplin bariera de simturi care se formeaza intre mine si oricine ar putea sa ma stranga in brate si sa mi sopteasca gemuri de prune cu unt pe paine prajita dimineata tarziu, cand e ceata afara. Vezi? deja imaginatia mi a…
Si e pacat, ca tare i frumos si sincer in imaginatia mea.

This isn’t happening

Mama are mere.
Tata are pere.
Cine are prune?
Toti avem prune, pe creier.
Si sunt trecute si ne fac sa gandim prostii.
Sunt asa, ca niste sperante. Niste sperante mov si moi si care miros a toamna.
Mai bine am disparea cu totii si ar ramane in urma noastra prunele strivite pe asfalt, ca marturii ale prostiilor care ne au trecut prin cap.

Pendulous Threads

Ma desir. Ma descompun. Ma divid. Ma dezmembrez. Ma scindez. Ma dizolv. Ma evapor. Ma disipez. Ma decantez. Ma condensez. Ma distilez. Ma dezintegrez. Raman o particula pura, transparenta, in care se vad piticii din maduva; de fapt, se vede maduva piticilor din maduva. E grozav!

Explicatie pentru prezenta piticilor in maduva: creierul s a faramitat, e undeva printre degetele de la picioare, ascunzandu se de mine. Drept urmare, piticii s au mutat in maduva, pe care eu mi o imaginez mov, nu ma intreba de ce.

numar de acrobatii

Vezi tu, problema apare in momentul in care eu simt ca ai anumite asteptari de la mine. Poti sa nici nu constientizezi ca te astepti la ceva de la mine, poti, pana la urma, sa nici nu te astepti la nimic; dar odata ce eu simt tensiunea asta – ceva oarecum fizic, electromagnetic, daca vrei – ma crispez toata, devin abraziva, sfaramicioasa si rece, si dintr-o data ma imprastii peste tot in jur.
Asta se intampla pentru ca nu ma mai simt destul de interesanta incat sa-ti pastrez atentia concentrata asupra mea – doar asupra mea.
Da, vezi, am nevoie de atentie; toti avem. Chestia ciudata e ca nu o vreau cu orice pret. Imi place sa o merit, sa lupt pentru ea; sa fac mici jonglerii, de obicei reduse la cuvinte si gesturi, care sa te ameteasca usor, placut, sa merg pe sarma si tu sa ma privesti cu sufletul la gura, sa intru in gura leului pentru un moment, dar sa ies repede si sa il trag de urechi, razand in hohote, spre amuzamentul tau. Naiba stie de ce am tendinta sa cred ca de fiecare data cand vorbesti cu mine e ca si cum ai fi platit un bilet scump la circ, iar eu trebuie sa ma ridic la nivelul asteptarilor. Dar nici macar n-ar fi asta problema – mi-as putea perfectiona numarul, as deveni o artista desavarsita in domeniu -, daca n-as cadea de fiecare data de pe trambulina. De aici frustrarea mea: cad ca proasta cu nasul in tarana. Treaba e ca nu sunt singura. Din pacate, sunt multi oameni care se straduiesc sa fie mai buni, mai frumosi, mai amuzanti, mai atenti, mai inteligenti pentru cel de langa ei, esuand lamentabil, si, culmea, le e mult mai greu sa fie ei insisi, pentru ca li se pare ca nu e de ajuns – ca nu sunt de ajuns. Si cad in tarana.
Dar uite, am puterea sa ma ridic in fund, sa ma scutur pe maini si sa incep sa rad; da ma, sa rad asa de mine si de cazatura mea, de nasul meu vanat si umflat si de siroaiele de sange adunate deasupra buzei; sa ma tin cu mainile de burta, sa ma las pe spate, sa incep sa ma rostogolesc prin tarana si sa nu mai pot de ras. Vreau sa am puterea sa rad de toate astea, pentru ca lucrurile sunt de fapt asa de simple si frumoase, iar eu imi doresc sa le pot vedea si trai asa simple cum sunt, nu doar sa mi le imaginez.

for we’re creatures of the wind

De a scuipatul

Uite, azi am chef de joaca. Hai sa ne jucam; de a scuipatul cuvintelor. Da, ma, fix ca aia doi de pe Titanic. Urasc sa fac referire la ceva concret, cunoscut de toti; ca acum. Acum e bine. Acum desenez o linie, asa, intre mine si tine, una frumoasa, alba si dreapta, continua si derivabila, si jur ca ti iau carnetul daca o depasesti. Nu vreau sa fiu agresiva, imi pare rau, niciodata n am avut intentia asta, dar, vezi tu, de la imaginea din capul meu pana la manifestarea fata de tine e o gaura mare de tot, in care cad ca proastele ideile si nuantele si culorile, si de unde se catara inapoi cu ochii in lacrimi, cu coatele julite si fara sens. Da, ma, o gaura mare. S a facut o gaura in mine, asa cum face varful clantei cand usa e trantita de perete de prea multe ori. Si Doamne, ce curent se face. Si stii ca de la curent racesti. Stii doar ca asa se intampla intotdeauna, nu? Intotdeauna, doi oameni, oricare doi – te las sa ti i alegi – trebuie sa se alerge unul pe altul ca un catel tampit, cu limba scoasa, care isi alearga coada si face pipi fara sa si dea seama. Dar ce ma oftica e ca asta e un mecanism asa de bine pus la punct – nu da gres niciodata – si cronometrat parca, incat zici ca cineva il regleaza regulat si isi bate joc de noi intr un mod oribil de amuzant. Ca, pana la urma, asa e, radem si noi. Radem de frica sa nu creada cineva ca n avem simtul umorului. E ca in basme: se lupta binele cu raul, doar ca aici castiga comicul. Daca primul e alb, iar celalalt e negru, asta din urma e rosu, umflat de ras. Iar tatal – crai spune sa te feresti de omul rosu. Dar el e fraier si invechit, destept e sa ai o anume flexibilitate morala. Sa fii deschis, se spune; si sa ai clopotel la intrare, as completa eu. Sa ai preturi accesibile, dar sa nu faci economii cu factorii de productie – asta corespunzand cu diminuarea calitatii, bineinteles -, pentru ca nici Dumnezeu n a facut economie cand te a facut pe tine din tarana. Altfel, cum iti explici valvulele de la intrarea venei cave in inima? Mici, asa, delicate, facute sa tina sangele in inima, sa nu ti cada in sosoni. Astea s chestii de finete, ma, si costa. Dar ce am spus acum e ca si cum te as fi scuipat intre ochi si nu vreau sa fiu vulgara. Vezi, incerc sa ma port civilizat in fata ta, asa, degeaba. Nici tu, nici eu nu apreciem gestul asta. N are relevanta. As prefera de mii de ori sa ne njuram cu pofta doua ore, sa simtim ca exista o conexiune, o ura reciproca. De ce zic ura, ca ura nu exista; cel putin eu nu stiu cum se simte sa urasti. In fine, sa stam asa incruntati, cu buzele mototolite de manie, sa ne simtim foarte aproape respiratia grabita de tumultul de injuraturi si continuarea sa fie previzibila.

Sa ne jucam, ma.

sigur vezi?

Dupa inaltarea zidurilor

Vezi,
si eu am avut un vis.
Voiam foarte mult sa ma desprind, sa ma arcuiesc,
sa fac un salt.

Cel mai greu mi-era primul pas!
Ma si durea putin glezna piciorului drept
din pricina asta.

Franghia gravitatiei
ma tragea imediat inapoi.

Vezi,
nici nu-mi inchipuiam ca am s-o tai.
Ma gandeam foarte mult
si poate ca paream cateodata chiar caraghios,
cum topaiam intr-un picior.

Pe strada asta au lucrat oameni.
Am stiut-o de la mare departare,
dupa mirosul prietenos al asfaltului.

Tu treceai pe sub platani,
parca dand la o parte cu mana
fasiile stralucitoare pe care luna
le strecura printre frunze, pana jos.

De-aceea te-am ajuns din urma,
impodobind tacerea dintre noi
cu vorbe intamplatoare,
curios sa-ti zaresc arcul surasului.

Nichita Stanescu

x2

“Ne”. Cel mai frumos pronume. Nu “noi”, ci “ne”.

“Noi” e static, atesta doar o existenta materiala, palpabila, pe care o putem constientiza intinzand mana unul catre altul.
“Ne” inseamna sentimentul provocat de constientizarea existentei celuilalt, gestul de mangaiere al acelei maini intinse spre recunoastere. Iar acest sentiment despre care vorbeste “ne” este cu atat mai profund si puternic decat oricare altul, pentru ca e inmultit cu doi. Inseamna corespondenta, reciprocitate si alte cuvinte ca astea, care se chinuie sa denumeasca elevat un lucru atat de simplu si frumos. Inseamna o intelegere intre doi oameni, dorinta de a se sincroniza, de a trai o clipa la fel, in incercarea de a o simti identic, in tendinta lor spre absolut.
Asa ca “ne” inseamna miscare. O miscare a sufletului, o tresarire a lui.

Ne vedem, ne auzim. Ne jucam, ne luptam. Ne simtim. Ne iubim.

Hai

să nu vorbim despre vorbe. mai bine să tăcem despre tăcere.