“n-ai grijă, ți se vor mai toci și ție dințișorii”.
Că voi ajunge să mă resemnez. Că voi ajunge să nu mai vreau, ci doar să accept. Că îmi voi da seama că ce vreau nu există. Că voi accepta că ce există e ceea ce pot să vreau. Că voi exista ca să accept ce vreau. Cât vreau, cât există și cât pot accepta? Cât e eșec, cât e refuz și cât e perspectivă greșită?
Căcat, orice perspectivă e greșită dintr-o anumită perspectivă, care poate fi greșită; dintr-o anumită perspectivă. M-ai pierdut.
M-ai pierdut pentru că m-ai lăsat să cad în cercurile mele concentrice, frumoase și rotunde, cu efecte speciale și iluzii optice. Undeva, acolo, în centru, găsești întuneric și nimic. Nimicul ăla grăsuț și zâmbitor, moale și cald. Pe el îl iau în brațe când vreau să adorm.
Now, that you’ve found it, it’s gone. Now, that you feel it, you don’t.
Nu cred că trebuie considerat o slăbiciune sau o manifestare de tristețe impulsul de a plânge brusc, fără un motiv pe care să-l poți individualiza, doar pentru că simți că așa vei elibera poate din tensiunea acumulată în sângele care-ți circulă prin creier. Și, poate, în timp ce simți cum îți curg lacrimile pe fața ușor încordată, te vei curăța treptat de gânduri și de judecăți, de concepte și prejudecăți, de rețete și etichete, de haine și cuvinte, în speranța că așa te vei găsi pe tine, persoana pe care o cunoști dar nu mai reușești să o exprimi. Ușor, mușchii feței se vor relaxa și vei putea afișa liniștit zâmbetul ăla tâmp și sănătos pe care doar la un copil îl mai poți vedea. Atunci vei încerca să deschizi gura și, după ce vei inspira adânc și-ți vei mușca buza, vei reuși să spui ceva esențial, ceva adevărat, ceva din adâncul sufletului tău.
Daaaa mă, caut o iubire ideală, atât de idioată sunt. Dar nu asta e problema; problema e că organismul meu pare să nu accepte nici un fel de compromis. Și când spun organism, mă refer la creierul meu, cu toate rotițele și activitatea lui complet independentă de părerile mele umile, de om sensibil și în nevoie de afecțiune. El, cu puterea lui nemărginită, pare să-mi coordoneze toate mișcările împotriva oricărui contact uman cât de puțin intim, atâta vreme cât persoana cu care se vrea legat contactul nu e ceea ce cu greu reușesc să definesc ca ideală. Tot mai des, mâinile mi se opresc înainte de a mângâia, fața mea se retrage înainte de a fi atinsă, stomacul meu refuză să primească fluturi în cavitatea lui încăpătoare; orice cuvinte care ar sugera afecțiune sinceră mi se opresc mereu în gât, deși imaginația o ia mult înainte, pe căi cât se poate de încărcate hormonal. Sigur, există frica de eșec, există situațiile jenante, există emoția, există lipsa de reciprocitate din partea celui aflat dinainte, dar nimic nu poate explica pe deplin bariera de simțuri care se formează între mine și oricine ar putea să mă strângă în brațe și să-mi șoptească gemuri de prune cu unt pe pâine prăjită dimineața târziu, când e ceață afară. Vezi? deja imaginația mi-a…
Și e păcat, că tare-i frumos și sincer în imaginația mea.
Mama are mere.
Tata are pere.
Cine are prune?
Toți avem prune, pe creier.
Și sunt trecute și ne fac să gândim prostii.
Sunt așa, ca niște speranțe. Niște speranțe mov și moi și care miros a toamnă.
Mai bine am dispărea cu toții și ar rămâne în urma noastră prunele strivite pe asfalt, ca mărturii ale prostiilor care ne-au trecut prin cap.
Mă deșir. Mă descompun. Mă divid. Mă dezmembrez. Mă scindez. Mă dizolv. Mă evapor. Mă disipez. Mă decantez. Mă condensez. Mă distilez. Mă dezintegrez. Rămân o particulă pură, transparentă, în care se văd piticii din măduvă; de fapt, se vede măduva piticilor din măduvă. E grozav!
Explicație pentru prezența piticilor în măduvă: creierul s-a fărâmițat, e undeva printre degetele de la picioare, ascunzându-se de mine. Drept urmare, piticii s-au mutat în măduvă, pe care eu mi-o imaginez mov, nu mă întreba de ce.
Vezi tu, problema apare in momentul in care eu simt ca ai anumite asteptari de la mine. Poti sa nici nu constientizezi ca te astepti la ceva de la mine, poti, pana la urma, sa nici nu te astepti la nimic; dar odata ce eu simt tensiunea asta – ceva oarecum fizic, electromagnetic, daca vrei – ma crispez toata, devin abraziva, sfaramicioasa si rece, si dintr-o data ma imprastii peste tot in jur.
Asta se intampla pentru ca nu ma mai simt destul de interesanta incat sa-ti pastrez atentia concentrata asupra mea – doar asupra mea.
Da, vezi, am nevoie de atentie; toti avem. Chestia ciudata e ca nu o vreau cu orice pret. Imi place sa o merit, sa lupt pentru ea; sa fac mici jonglerii, de obicei reduse la cuvinte si gesturi, care sa te ameteasca usor, placut, sa merg pe sarma si tu sa ma privesti cu sufletul la gura, sa intru in gura leului pentru un moment, dar sa ies repede si sa il trag de urechi, razand in hohote, spre amuzamentul tau. Naiba stie de ce am tendinta sa cred ca de fiecare data cand vorbesti cu mine e ca si cum ai fi platit un bilet scump la circ, iar eu trebuie sa ma ridic la nivelul asteptarilor. Dar nici macar n-ar fi asta problema – mi-as putea perfectiona numarul, as deveni o artista desavarsita in domeniu -, daca n-as cadea de fiecare data de pe trambulina. De aici frustrarea mea: cad ca proasta cu nasul in tarana. Treaba e ca nu sunt singura. Din pacate, sunt multi oameni care se straduiesc sa fie mai buni, mai frumosi, mai amuzanti, mai atenti, mai inteligenti pentru cel de langa ei, esuand lamentabil, si, culmea, le e mult mai greu sa fie ei insisi, pentru ca li se pare ca nu e de ajuns – ca nu sunt de ajuns. Si cad in tarana.
Dar uite, am puterea sa ma ridic in fund, sa ma scutur pe maini si sa incep sa rad; da ma, sa rad asa de mine si de cazatura mea, de nasul meu vanat si umflat si de siroaiele de sange adunate deasupra buzei; sa ma tin cu mainile de burta, sa ma las pe spate, sa incep sa ma rostogolesc prin tarana si sa nu mai pot de ras. Vreau sa am puterea sa rad de toate astea, pentru ca lucrurile sunt de fapt asa de simple si frumoase, iar eu imi doresc sa le pot vedea si trai asa simple cum sunt, nu doar sa mi le imaginez.
