viata cui se ilumineaza?

“mai lasa-ma un minut. mai lasa-ma o secunda.
mai lasa-ma o frunza, un fir de nisip.
mai lasa-ma o briza, o unda.
mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp”…

…pana sa incep sa traiesc.

douazeci si sapte

“…actele oamenilor, ale tuturor oamenilor si toate actele lor, acte de pasiune, de ambitie, acte de frauda, de seductie, de acumulare, de evaziune, acte de rautate si de tradare, de competitie, de flaterie si de generozitate, acte menite sa impresioneze, sa atraga atentia, sa se intipareasca in memoria familiei, a clanului, a tarii sau a rasei umane, acte meschine si acte grandioase, acte calculate sau incontrolabile sau dusmanoase, toate soiurile de acte te imping, intotdeauna, undeva unde nu aveai nici cea mai mica intentie sa ajungi. aceasta generala si constanta deviere, aceasta deturnare indusa de feluritele actiuni ale omului, era numita de Yoel, in inima lui, farsa universala, sau umorul negru al universului.”

altfel spus, traiesc o comedie in trei acte; actul al doilea incepe cu capitolul douazeci si opt: o interjectie, o virgula si multa rabdare.

Random thoughts and Radiohead

…

8.06.09
ideea e ca azi mi am dat seama a nu stiu cata oara ca rabdarea face totul. TOTUL. si propozitia aia: “TOTUL e un singur lucru” – sau ceva asa.

si totusi, pantalonii mei in vine din momentul asta nu sunt acelasi lucru cu muzica asta superba. nu sunt, si asta ma face sa ma gandesc ca totusi nu pot sa stau decat, sa stau cu pantalonii in vine, repet – ce prostie – si sa am rabdare. lipseste ceva. unde e cureaua?

…

4.04.09
M am imaginat, stand intepenita in banca, ca fiind o frunza luata de apa, care se tot poticneste, in pietre, in ragalii, in sticlele de la marginea raului, dusa totusi de curent prin viata. fara a se putea controla. in deriva. tarata fara voia ei de un mecanism automat al timpului. si se degradeaza. si tot merge, aluneca pe apa, clorofila ii curge prin striatii, iar fata care s a trezit mare se gaseste intr un gol adanc.
Prostii, oricum. pentru ca realitatea tot nu reusesc sa o simt, sa o formez. realitatea mea, pentru ca am constientizat de atatea ori ca sunt diferita de oricine altcineva si asta e valabil pentru toti si nu are rost sa ma compar cu nimeni. realitatea mea, deci. nu reusesc sa mi o creez. si frunza tot coboara pe cursul raului si malurile se indeparteaza, apa se involbureaza si nu pot sa ma gandesc decat la momentul in care raul se va varsa in mare.

…

“poti sa uiti lipsa de rost in lumea data, inventand o alta lume, al carei singur rost esti tu, dar pentru asta trebuie sa fii convins pana in varful degetelor de necesitatea acestei inventii, terbuie sa crezi – tu, cel putin – in rostul acestei inlocuiri.”

…

…

“a primi otet atunci cand strigi: mi e sete, intr o ecuatie simpla, poate fi, desigur, semnul relei vointe, dar, infinit mai tragic, poate fi dovada ca vorbele nu mai reusesc sa transmita sensurile, sau si mai rau, ca intelesurile se altereaza, se strica, fermenteaza, se transforma in altceva, intre rostire si auz.”

…

?.08
Bun. sa zicem ca uit un moment de aspiratia mea spre fericire, de scopul meu – si, la drept vorbind, al tuturor – suprem, ca sa ma gandesc la tine; sa zicem ca ma cufund pentru o secunda in regrete si sperante, in nefericire deci. nu e un sentiment nou, dar nici trist sau dureros. e doar ceea ce simti mare parte din viata, pana la urma; si atunci cred ca merita analizat putin.
asa ca ma gandesc la tine. caci nefericirea si dezechilibrul meu, acum, esti tu. de ce? pentru ca daca e sa gresesc, fata de tine gresesc. daca e sa vorbesc prostii, despre tine vorbesc. daca e sa ma gandesc aiurea, la tine ma gandesc.
si nu stiu de ce am impresia ca daca fac eu efortul asta psihic, si continui sa l fac chiar daca mi dau seama ca nu inseamna nimic concret, si ma incapatanez sa l fac chiar daca stiu ca pierd timp la propriu, de ce am impresia ca daca fac asta, daca ma gandesc la tine in cel mai sincer si copilaresc fel, o sa se petreaca, telepatic si inconstient, o revolutie in capul tau si o sa iti dai seama de cateva lucruri; si ca o sa te las atunci sa te intorci si sa ma iubesti asa cum am eu nevoie sa ma iubesti: constient.

…

…

5.08.09
chestia e ca, de cele mai multe ori, incertitudinea are avantajul de a fi o stare certa.

…

21.03.09
scriam la mate si mi a fugit gandul la un moment precis din copilaria mea – cand eram la gradinita si aveam acolo niste costumatii de doctor si politist; doamnele educatoare ne lasau sa ne jucam cu ele destul de rar si abia asteptam momentele alea. vad si acum dulapiorul in care stateau incuiate si mi vine sa ma duc sa rup lacatul si sa ma joc cu stetoscopul.

…

“dar mai raman orele, nu i asa? una, apoi cealalta, treci de una si, Dumnezeule, vine urmatoarea. mi se face rau.”

…

original sin

…it said something about where the wild roses grow…

si am simtit cum ma inteapa. dar a fost ceva usor, subtil, ca o replica buna de agatat. si e ca si cum m as fi lasat agatata. ca si cum as vedea sangele cum curge din buricul degetului spre podul palmei si as inchide pumnul. si m as gandi cu groaza ca o sa mi patez rochia si asa sifonata si ca o sa fac impresie proasta. si cine ar accepta asa ceva? – sa calce cu stangul pragul unei lumi dominate de impresii si aparente, si rimel si tocuri inalte? …sa fim seriosi, nimeni nu si ar dori asta.

asa ca ma sterg delicat pe maini, imi aprind tigara si zambesc frumos, perfect senina.

…like a rootless tree

Ce faci cand ti se goleste mintea? Cand nu mai ai ce spune ? ce faci cand realizezi ca te-ai schimbat si nu mai stii de unde ai plecat, nici nu-ti dai seama unde ai ajuns ? cand in fiecare zi crezi in altceva…si totusi niciodata in nimic ? cand incerci prea mult sa pari ceva ce nu esti, stiind cat urasti tu, de fapt, aparentele ? ce faci cand, la sfarsitul zilei, iti dai seama de o groaza de lucruri pe care iti doresti sa nu le fi facut…si totusi simti ca nu faci nimic ? ca mergi in gol…poate, daca gandesti realist, poti sa-ti spui ca acest gol inseamna doar cativa ani din adolescenta ta, ca a tuturor, ca tot ce simti tu traiesc toti la un moment dat. Insa undeva, in maruntaiele tale, ceva striga ca nu, ca esti singurul, si ca esti singur. Esti singur in acest gol de cativa ani. Si ai impresia ca dureaza pentru totdeauna si ti se face frica. Doamne, ce frica. Ce teama oribila simti. Si atunci te minti. Si apelezi iar la aparente si intri cu masca ta chinuit de frumos colorata in lumea careia ti se pare ca nu apartii. Iar dupa o vreme, cand fumul devine inecacios si alcoolul nu-si mai face efectul, te intorci intre cei patru pereti ai tai, murdar si dezamagit de tine. Si-ti dai seama ca nu mai poti spune nimic despre tine…si ca ti s-a golit mintea. E goala ; de cativa ani…incoace.

da, imi place cand apune soarele

and yes, i was “born just to lose or to win,
To be someone’s chime in the wind,
To live between my mind and feelings” .

mmm?

Si daca unii vad comportamentul tau ca pe ceva absolut normal, adica : « i se intampla oricui, draga », iar altora le e rusine sa-si dea cu parerea despre modul in care ai decazut moral, iar altii nici macar nu inteleg prin ce treci, dar sunt langa tine pentru ca pur si simplu iti sunt…mama (ceea ce te face sa te simti mizerabil)…si daca se’ntampla asta si tu tot nu reactionezi ? daca iti dai seama ca toti au dreptate in felul lor, dar asta nu schimba cu nimic starea ta si nu astupa cu nimic groapa in care ai cazut de copil impiedicat ce esti ? cum te ridici in cazul asta ? cum reusesti sa te scuturi de praf si sa te stergi de sangele de pe genunchii juliti, sa-ti asezi hainele si sa mai fii in stare sa si privesti in sus ? cum ma ? spune-mi tu, daca tot zici ca oricine trece prin asta, daca tot iti permiti sa gandesti principial, daca tot imi esti mama .

Si poate ca e bine ca am ajuns sa gandesc asa. Sa gandesc ca sentimentul asta nu merita, pentru ca te macina, te degradeaza pana nu mai ai demnitatea sa te privesti. Ca e cel mai egoist sentiment posibil. Pentru ca da, iubesti numai pentru tine, pentru ca ai nevoie de ceva. Intotdeauna ai nevoie de ceva, mereu e ceva ce lipseste. Nu ai de ce sa te mandresti ca iubesti, pentru ca iubesti pentru tine, de egoist ce esti, si nu-ti dai seama ca tot tie iti faci rau. Nu doar tie, evident, dar deja esti prea egoist sa vezi dincolo de suferinta ta.
Dar ce dumnezeu stiu eu, daca nici gropile din fata mea nu sunt in stare sa le vad, cand merg pe strada ?!

hai, dormi

comedie – scena comica: rasete pe fundal, rasete in jurul meu. eu aud totul in ceata si nu’nteleg gluma. vreau si eu sa rad…care’i poanta? nu pricep, nu’mi dau seama. vreau si eu sa rad…dar deja totul e intuneric si eu in el. si moale. vreau si eu sa rad…de intuneric. dar e moale. vreau si eu sa…vreau sa vina asa incet si sa ma mangaie pe frunte si sa’mi zica “lasa’i, rad degeaba. hai, dormi”…sa dorm. sa fie langa mine. sa nu trebuiasca sa strig si sa fie langa mine. sa nu trebuiasca sa ma simt umilita si sa fie langa mine. sa ma las deoparte in grija sa ca sa ma pot gandi si la altceva decat la mine. uite, sa ma gandesc la…la intuneric. pai la intuneric, ca asta a ramas. si perna moale. macar sa dorm. uf, sa fie si langa mine…dar deja totul e intuneric. si eu in el.

asa visez. si mi’e mila de mine ca visez asa. eu ar fi trebuit sa pot mai mult…sa nu trebuiasca sa ma simt umilita. si sa fie langa mine!

jurnalul unui bolnav.

cred ca mi place fereastra asta de la care se vede tot orasul. orasul de dincolo de fereastra asta. plin de microbi, dar si plin de viata. cred ca mi place asistenta asta care mi face toate poftele si e intelegatoare. sau doar obisnuita cu nebunii…dar nu pot sta aici. trebuie sa traiesc. maine plec. maine. intotdeauna zic maine. dar maine chiar plec. sau…incep sa plec. ma voi desprinde cu fiecare particica din mine de locul asta. pe rand. gandul deja a plecat de aici de mult timp, s a dus departe. deci gata! mi am facut bagajele. doar curaj imi mai trebuie. sa ies.

jurnalul unui bolnav.

si ma vad in halat d ala de spital. macar acum ma vad, ca pana acum am fost in coma. ok. sa vedem. am timp sa ma gandesc la ale mele, pt ca masa de pranz e abia peste 2 ore. si oricum nu mi place ce mancare fac aici. asa…abia astept sa plec. m am saturat de toti doctorii astia care fiecare imi spune in felul lui, aproape toti cu o figura de aia inteligenta, ca s nebuna. si ce domne? sa ma scuteasca. nebuni sunt ei. nici macar nu ma cunosc. dar din tot ce zic ei trebuie sa recunosc ca sunt bolnava intr adevar. de vindecat insa numai eu pot sa ma vindec. nu ei! vreau sa ies din spitalul asta si sa invat sa respir aer curat si adevarat. nu de asta artificial din tuburile lor. insa, uitandu ma pe geam,imi dau seama ca mi e frica sa ies acolo. aici macar e cald. si am un pat, cineva are grija de mine, macar cat sa nu mor de foame. stiu ca trebuie sa plec si ca nu pot sa traiesc asa pentru totdeauna si mai ales vreau sa plec. dar mi e frica si lene…..lene? da, nu sunt in stare sa infrunt viata asa cum e ea. de aia am si ajuns aici. toti in jurul meu sunt bolnavi, dar numai ei stiu de ce anume. chiar si doctorii. sunt doar bolnavi care cred ca stiu bolile altora. oricum, inca sunt in ceata si poate nici macar nu gandesc lucid. cred ca ar fi mai bine sa dorm pana maine….inca o zi.