dupa cativa ani buni de stat in fundul unui sertar si numeroase tentative esuate, am reusit sa pun un oarecare punct acestei povesti:
Copilu’ prost şi piticii de pe creier
A fost odată ca niciodată, pe când copiii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji cu ochii in lista lor de messenger, a fost odată un pitic. Nu-i ciudat să spun că a fost odată un pitic, căci pitici au fost şi sunt mulţi. Dar piticul ăsta trăia în capul unui copil; ca să dau adresa exactă, pe creierul amărâtului. Ei, şi piticul ăsta era albastru; cel puţin aşa mi-l imaginez eu. Numai un pitic albastru ar fi capabil de atâta răutate faţă de un sărman copil prost. Da, am uitat sa menţionez: copilul nostru era prost. De ce era prost? Păi măcar pentru faptul că nu şi-a dat seama de existenţa piticului decât după ce deja nu mai era doar un pitic. Ajunsese să trăiască o grămadă ingrijorător de mare de pitici albaştri pe creierul naivului. Aşadar, copilul prost şi piticii de pe creier.
Vă-ntrebaţi oare de ce erau piticii răi? E oarecum natural sa ajungi la o astfel de concluzie, poate pentru unii dură, din moment ce creaturile respective îl chinuiau pe copil cu atâtea gânduri. Multe gânduri, adânci şi-ntunecate. Gânduri multe, prea multe pentru un copil ca el. Gânduri ce, atunci când se lăsa seara, începeau să se urce pe pereţi, sufocând camera şi aşa prea mică pentru mintea plină de vise a copilului; şi, pe când urcau pereţii, gândurile formau umbre grele ce fugeau pe după cărţi, în rafturi, prin sertare, pe sub pat, sub pernă. Şi-l înfricoşau. Copilul cel prost era speriat de propriile-i gânduri. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, cum ar fi putut el să-şi oprească gândurile?!…de-aia erau piticii răi; şi de-aia erau albaştri.
Copilul nostru ducea în aparenţă o viaţă normală. Nu era nicidecum orfan, sau vreun copil al străzii, să zicem, sau, Doamne fereşte, grav bolnav. Nu; de fapt, avea cam tot ce şi-ar fi putut dori un copil de vârsta lui. Doar că, surpriză, avea pitici pe creier. Această frază, complet lipsită de orice fel de conotaţii, era literalmente răspunsul pe care îl dădea personajul nostru când cineva îl întreba, cu sinceră – sau nu – îngrijorare: “ce ai?!”; răspuns urmat, invariabil, de un surâs înţelegător din partea interlocutorului. Astfel de reacţii erau complet de înţeles, având în vedere că respectivul n-avea de unde să ştie de existenţa în carne şi… – studiul fiziologiei acestor creaturi se opreşte aici – a piticilor celor albaştri care trăiau pe creierul copilului.
Până la urmă, nici copilul nu prea ştia. Piticii erau, în definitiv, o explicaţie dată de el unui lucru mult mai puternic şi necunoscut din interiorul lui, pe care în mod concret nu-l putea defini.
Timpul – balaurul din povestea noastră, să zicem – trecea însă, şi trecea pe lângă el. Iar copilul nu mai ştia cine e, nu reuşea să-şi dea seama ce poate. Nu mai reuşea să gândescă limpede, nu mai auzea, nu mai vedea în jurul lui. Vedea prea multe, totuşi, sau îşi imagina prea multe.
Începuse să spună prostii, drept pentru care a ajuns să nu mai spună mare lucru. era ca şi cum monştrii ăia mici îi furau cuvintele ce se formau undeva între gând şi vorbă, le răstălmaceau şi le aruncau copilului pe gură afară. Aşa că el prefera să tacă.
De aici, din spatele tăcerii, reuşea însă să privească. Aşa că a început să privească lumea.
Dacă mă-ntrebaţi ce-a văzut, privind lumea, trebuie să mărturisesc că nu pot şti; astfel de aspecte sunt, prin excelenţă, intime, personale. Vă pot spune însă ce cred.
N-o să încep cu hiperbole şi metafore reciclate, cu gâze şi flori, despre o lume minunată, brusc revelată copilului nostru. Cred că el a găsit, pur şi simplu, răbdarea de a privi lucrurile aşa cum ni se arată, fără dedesupturi, fără înţelesuri duble, fără fire despicate în cinşpe.
Şi-a dat seama că balaurul avea, într-adevăr, multe capete, dar că poate nu are rost să le numere, că Tărâmul Celălalt mai bine rămâne imaginar, că nu toate merele sunt de aur, dar asta nu înseamnă că astfel de mere nu există, că piticilor le-ar trebui o centrală termică – din cauza gânditului la rece, se-nţelege.
Moment în care eroul nostru şi-a dat seama că de fapt piticii plecaseră. Da, uite-aşa.
Îmi pare rău dacă vă aşteptaţi la un deznodământ demn de un basm veritabil, dar intenţia nu a fost ca povestea mea să fie studiată pentru bac. Ar fi aiurea să inventez acum capete lipite cu scuipat de Sfânta Vineri şi fete de împărat leşinate de emoţie. Piticii noştri cei albaştri pur şi simplu şi-au întors spatele şi au plecat.
Nimeni nu ştie însă dacă au plecat definitiv sau doar în concediu în intestinul gros.
Şi chestia e că amărâtul de copil nu ştia dacă să-i pară bine sau nu. Se concentrase atât de mult pe dorinţa de a scăpa de pitici, încât nu s-a gândit nici o clipă ce va face dupa aceea.
Simţea acum liniştea din capul său; şi o aşteptase cu atâta răbdare şi îndârjire tocmai ca să poată fi încredinţat acum că o poate rupe.
A început uşor, cu primele litere ale alfabetului, cu o teamă de cuvinte încă neînvinsă.
Se spune că în momentul de faţă ar fi ajuns la litera “e” .
Recent Comments