mmm?

Si daca unii vad comportamentul tau ca pe ceva absolut normal, adica : « i se intampla oricui, draga », iar altora le e rusine sa-si dea cu parerea despre modul in care ai decazut moral, iar altii nici macar nu inteleg prin ce treci, dar sunt langa tine pentru ca pur si simplu iti sunt…mama (ceea ce te face sa te simti mizerabil)…si daca se’ntampla asta si tu tot nu reactionezi ? daca iti dai seama ca toti au dreptate in felul lor, dar asta nu schimba cu nimic starea ta si nu astupa cu nimic groapa in care ai cazut de copil impiedicat ce esti ? cum te ridici in cazul asta ? cum reusesti sa te scuturi de praf si sa te stergi de sangele de pe genunchii juliti, sa-ti asezi hainele si sa mai fii in stare sa si privesti in sus ? cum ma ? spune-mi tu, daca tot zici ca oricine trece prin asta, daca tot iti permiti sa gandesti principial, daca tot imi esti mama .

Si poate ca e bine ca am ajuns sa gandesc asa. Sa gandesc ca sentimentul asta nu merita, pentru ca te macina, te degradeaza pana nu mai ai demnitatea sa te privesti. Ca e cel mai egoist sentiment posibil. Pentru ca da, iubesti numai pentru tine, pentru ca ai nevoie de ceva. Intotdeauna ai nevoie de ceva, mereu e ceva ce lipseste. Nu ai de ce sa te mandresti ca iubesti, pentru ca iubesti pentru tine, de egoist ce esti, si nu-ti dai seama ca tot tie iti faci rau. Nu doar tie, evident, dar deja esti prea egoist sa vezi dincolo de suferinta ta.
Dar ce dumnezeu stiu eu, daca nici gropile din fata mea nu sunt in stare sa le vad, cand merg pe strada ?!

cuvinte despre necuvinte

Da, chiar se intampla:
Incep sa-mi pierd cuvintele,
eveniment pe care nu-l asteptam asa curand.
Da bai, incep sa-mi pierd cuvintele;
imi fug de colo-colo
se-ascund, se joaca, se prostesc,
dar nu ma lasa sa le mai rostesc.
Vai si ce-mi placea sa vorbesc!
Vroiam prea mult sa stie lumea ce gandesc,
ce stiu, ce cred, ce simt…
si-aveam impresia ca-i si intereseaza.
Apoi incepusem sa folosesc cuvintele
doar ca sa obtin ceva,
sau ca sa umplu un spatiu-timp ce gol era…
Imi dadeam seama de-acum de puterea lor
si-ajunsesem sa le pretuiesc.
Le pastram pentru mine si le-analizam la infinit pana
…pana cand mi s-a facut frica de ele.
Da, uite, recunosc:
mi-e frica de cuvintele mele;
le simt asa grele si-apasatoare,
cum imi stau pe buze…
mi-e teama de ce-or sa faca
atunci cand or sa evadeze.
Asa ca-n lupta asta a mea cu ceva ce nu-nteleg,
cuvintele mi-au ramas undeva
intre gand si vorba;
intr-un spatiu indefinit, undeva, nerostite,
dar spuse pentru mine iar si iar, neauzite.
Si-asa le-am pierdut.
Si le tot pierd…
Imi pierd cuvintele.

Bun, si asta nici macar n-ar fi mare lucru…
Dar eu ce dumnezeu fac cu gandurile astea care pur si simplu imi sfasie mintea?!

hai, dormi

comedie - scena comica: rasete pe fundal, rasete in jurul meu. eu aud totul in ceata si nu’nteleg gluma. vreau si eu sa rad…care’i poanta? nu pricep, nu’mi dau seama. vreau si eu sa rad…dar deja totul e intuneric si eu in el. si moale. vreau si eu sa rad…de intuneric. dar e moale. vreau si eu sa…vreau sa vina asa incet si sa ma mangaie pe frunte si sa’mi zica “lasa’i, rad degeaba. hai, dormi”…sa dorm. sa fie langa mine. sa nu trebuiasca sa strig si sa fie langa mine. sa nu trebuiasca sa ma simt umilita si sa fie langa mine. sa ma las deoparte in grija sa ca sa ma pot gandi si la altceva decat la mine. uite, sa ma gandesc la…la intuneric. pai la intuneric, ca asta a ramas. si perna moale. macar sa dorm. uf, sa fie si langa mine…dar deja totul e intuneric. si eu in el.

asa visez. si mi’e mila de mine ca visez asa. eu ar fi trebuit sa pot mai mult…sa nu trebuiasca sa ma simt umilita. si sa fie langa mine!

jurnalul unui bolnav.

cred ca mi place fereastra asta de la care se vede tot orasul. orasul de dincolo de fereastra asta. plin de microbi, dar si plin de viata. cred ca mi place asistenta asta care mi face toate poftele si e intelegatoare. sau doar obisnuita cu nebunii…dar nu pot sta aici. trebuie sa traiesc. maine plec. maine. intotdeauna zic maine. dar maine chiar plec. sau…incep sa plec. ma voi desprinde cu fiecare particica din mine de locul asta. pe rand. gandul deja a plecat de aici de mult timp, s a dus departe. deci gata! mi am facut bagajele. doar curaj imi mai trebuie. sa ies.

jurnalul unui bolnav.

si ma vad in halat d ala de spital. macar acum ma vad, ca pana acum am fost in coma. ok. sa vedem. am timp sa ma gandesc la ale mele, pt ca masa de pranz e abia peste 2 ore. si oricum nu mi place ce mancare fac aici. asa…abia astept sa plec. m am saturat de toti doctorii astia care fiecare imi spune in felul lui, aproape toti cu o figura de aia inteligenta, ca s nebuna. si ce domne? sa ma scuteasca. nebuni sunt ei. nici macar nu ma cunosc. dar din tot ce zic ei trebuie sa recunosc ca sunt bolnava intr adevar. de vindecat insa numai eu pot sa ma vindec. nu ei! vreau sa ies din spitalul asta si sa invat sa respir aer curat si adevarat. nu de asta artificial din tuburile lor. insa, uitandu ma pe geam,imi dau seama ca mi e frica sa ies acolo. aici macar e cald. si am un pat, cineva are grija de mine, macar cat sa nu mor de foame. stiu ca trebuie sa plec si ca nu pot sa traiesc asa pentru totdeauna si mai ales vreau sa plec. dar mi e frica si lene…..lene? da, nu sunt in stare sa infrunt viata asa cum e ea. de aia am si ajuns aici. toti in jurul meu sunt bolnavi, dar numai ei stiu de ce anume. chiar si doctorii. sunt doar bolnavi care cred ca stiu bolile altora. oricum, inca sunt in ceata si poate nici macar nu gandesc lucid. cred ca ar fi mai bine sa dorm pana maine….inca o zi.

ceai cu lamaie

intinde mana pana la mine, dar nu ma atinge; nu-i nevoie. tu n-ai nevoie de repere; poti sa intri in mintea mea, dar sa te descalti la usa. intra, e cald. aseaza-te pe covor…uite, am facut ceai. sa nu te superi daca stau cu spatele…stii, mi-e teama sa ma-ntorc. acum vorbeste-mi. nu poti? scrie-mi atunci: o litera, doua…un cuvant;
un sens,
o imagine…
…un vis.

gustati

stare

si maine am teza…din nou. si am dormit toata ziua. si ieri la fel. si acu mi e somn…din nou. si tre sa invat. si mi e lene. si am si teme. si mi e lene si de ele. si ma simt nasol. piticii tot acolo sunt, desi dorm si ei. si ma simt…frustrata…si enervata. toata lumea ma enerveaza. si mi e sila. si tata tipa dincolo de usa…la mine. si tasha tipa si mai tare, s o scot afara. si piticu’ asta enervant tipa si el. si mi e somn. si mi aduc aminte de scoala, si mi se face si mai somn. si de teze, si de profu de info, si de aia de chimie(care se razbuna pe noi ca n are ea prieteni), si de aia de engleza, pe care am promis sa o infig in varfu’ bradului, si de dirigu, care ma adoarme si mai tare, si las scoala deoparte, ca mi e somn. si ma uit la lista asta de mess plina de fetze zambarete si de texte gen “pup ubytu”, “te ubex”, “luv sury mea”, “guta - gagico, mi ai furat inima”, “lasati un comm pls :*:*:*:*” etc. etc. etc. si mi se face sila de toti.asa ca imi iau ochii de pe ecran si ii arunc pe geam(la figurat :)).si incerc sa mi dau seama ce caut eu aici sus. nu reusesc. si simt cum totul trece pe langa mine. si mi e somn. si nu nteleg. si nu gasesc. si nu stiu. si mi amintesc ca mi am promis sa zbor. dar mi e somn. si ma oftic. si mi e somn. si mi e lene sa mai scriu. si mi e somn.

pleaca!

noaptea, covorul meu isi schimba culoarea. se face albastru. si asta ma sperie. dar nici n am timp sa ma gandesc bine de ce face asta, ca vine dimineata si el se face mov la loc. si totusi, de ce vrea sa fie albastru seara? l am intrebat, dar nu s a sinchisit sa si miste pufii spre mine sa mi raspunda. nu l mai recunosc. e un strain. si e ciudat sa stai in camera cu un strain. cui ii mai spun eu de piticii mei, daca el nu ma asculta? un covor albastru n ar asculta niciodata un copil. e prea orgolios. nu e fumos!

dar stau sa ma gandesc. si restul lumii e albastra cateodata pentru mine. de fapt, pentru mine lumea se schimba atat de repede uneori…caci sunt copil.

lasati l pe copil sa se prosteasca daca tot nu vreti sa l treziti. si nu va mai speriati de el. nu i vina lui, ci a piticilor…
dar poate vrea cineva sa ia
covorul asta albastru de aici,
ca nu l mai suport.

adio, patratel(dak ma gandesc mai bne, era dreptunghiular…)

nu c-ar fi frumos pt un prim blog, dar e prea important sa l aman:

si te ai stins. ecranu’ tau cu 2 culori(deh….pentru 3 mai dadeam juma d milion) a licarit ultima data sub ochii mei. dar nu stiam ca te am vazut surazandu mi pt ultima data. proasta am fost. si acu mi aduc aminte cate trante ai primit tu, cate baterii au zburat din tine si cum in ultima vreme abia se mai vedea ce firma te a facut…si cat mi ai cantat tu mie, nefericitule, si caaate mi ai cantat tu( ca doar se stie cat m am laudat cu memoria ta de neam prost, de intra muzica cat pt o nunta sh o inmormantare la un loc). sh cate perechi de casti ai asasinat tu, nenorocitule…dar doamne ce am zis, caci tu tot pt mine ai facut o, ca sa mi zboare mie timpanele in mijlocu strazii sh sa mi danseze creierii. oooof….ce vremuri,ce viata.
dar ce pot sa zic…oamenii vin sh pleaca, sh la fel sh lucrurile dragi(ex. de fata, mp3 playeru’ meu). sh vin alteleeee…sh mai dragi(poate un ipod cva ;)))….insa TU vei ramane mereu in sufletul meu, tu cu butonasele alea scumpici sh ecranasu’ ala de mi venea sa l mananc….sh cu gaura aia pt mufa in care dak ma uitam park iti vedeam sh sufletu’…sh cu castile tale originale…alea d s au stricat a doua zi dupa ce te am luat…

TU, patratel, ai fost prima mea iubire!